De ce mergem la biserică

Oamenii sunt de acord cu multe aspecte ale credinței. De exemplu, acceptă relativ ușor că există Dumnezeu și că toți depindem de El cu toate ale noastre, acceptă că este bine să te rogi, sau să împlinești poruncile Lui, iertarea, facerea de bine și celelalte, acceptă că există Rai și Iad... Când, însă, sunt chemați la Biserică, au o problemă: ”De ce să mergem la biserică?” Adică, de ce să nu mă rog eu acasă, de ce să nu urmăresc slujba la televizor sau radio, de ce să mă înghesuiesc în fum de tămâie și miros de lumânări, să stau în picioare, și asta în fiecare Duminică?

Pentru că acolo este Viața! Hristos este Viața, iar noi vrem să fim vii.

Multe argumente sunt pentru mersul la biserică. În primul rând, nicăieri nu este rugăciunea puternică și primită ca în biserică, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că ”unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Acasă nu este sigur că Hristos stă de față la rugăciunea noastră – la biserică este sigur lucrul acesta. Prin prezența la biserică, la slujbă, împlinim dorința lui Iisus, Care S-a rugat Tatălui ca toți să fim una (conf. Ioan 17, 21), împlinim cuvântul Lui, adică arătăm că suntem ai Lui, suntem creștini.

Dacă spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să Îl căutăm și să Îl vizităm acasă la El, adică la biserică. De aceea i se spune ”casa Domnului”. Dacă suntem adevărați ostași ai lui Dumnezeu, așa cum am fost numiți la botezul nostru, trebuie să fim prezenți când Comandantul acestei oștiri vine către noi, în Sfânta Liturghie. Duminica nu este nimic mai important ca a veni la biserică și a sta, sufletește, la picioarele lui Dumnezeu, în slujbă. Iar dezordinea, înghesuiala și statul în picioare, pe care le suportăm cu răbdare, sunt jertfa noastră pentru Dumnezeu.

La biserică nu mergem ca să fim văzuți, sau ca să îi vedem pe alții, cum sunt îmbrăcați și cum se poartă. La biserică nu mergem ca să îi îmbogățim pe preoți și nici ca să ne rugăm să ne îmbogățim noi înșine. La biserică mergem ca să trăim cu Dumnezeu măcar două-trei ceasuri. Din aceste ore petrecute aici luăm putere ca să o mai ducem o săptămână în lume, cu toată nebunia lumii, până Duminica viitoare când vom scăpa din nou la Dumnezeu, în biserică.

Dincolo de toate, rămâne adevărul că, pe calea spre mântuire, trebuie să primim harul Duhului Sfânt, care ne face vii în Hristos. Iar acest lucru se realizează în biserică, la sfintele slujbe. Hristos, Viața lumii, ”este aici și te cheamă” (Ioan 11, 28).

Întâmpinarea Domnului

  

Întâmpinarea Domnului la Templu de către bătrânul Simeon, eveniment pe care îl retrăim în Biserica Slavei în fiecare an la 2 februarie, nu este singulară în Sfânta Scriptură. În viaţa noastră, însă, întâmpinarea, întâlnirea este un fapt banalizat în asemenea măsură, încât nu doar că noi nu îi mai acordăm vreo importanţă, dar suntem gata să trecem cu vederea chiar faptul biblic relatat de Sfântul Luca fără să îi sesizăm adâncimea.

Dacă ne apropiem de paginile Sfintei Scripturi, ni se impun scene de mare forţă care sugerează că primirea, întâlnirea, primul cuvânt, primul gest pot fi hoărâtoare pentru întreaga desfăşurare ulterioară a unor evenimente, trăiri, relaţii, istorii întregi uneori. Astfel, îl vedem pe patriarhul Avraam întâmpinat de preotul Melchisedec, dar şi întâmpinând în pragul cortului său pe Cei Trei Îngeri, fapte care l-au făcut părtaş la mari binecuvântări şi făgăduinţe, îl vedem pe Iacov întâmpinat de Îngerul cu care se luptă la vreme de noapte, îi vedem pe fiii lui Iacov întâmpinaţi de un Iosif înlăcrimat şi ars de neostoită dragoste, pe Moise, care venea cu toiagul lui Dumnezeu, întâmpinat de Aaron şi pe israeliţi întâmpinând a doua oară Legea în căinţă la poalele muntelui Horeb, pe Iosua întâmpinat de Arhanghelul Domnului sub zidurile Ierihonului, şi, mai clar, pe proorocul Samuel tresărind cu duhul „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”.

În toate întâlnirile acestea, omul L-a întâmpinat pe Dumnezeu sau a fost de El întâmpinat. Căci Avraam era cel ales să poarte făgăduinţa, în Înger Iacov se luptă să Îl cucerească pe Dumnezeu, Iosif era sub mâna Domnului, Moise Îl văzuse în rug şi era plin de acea Vedere supralumească, în Lege se ascundea Dătătorul Legii, în Arhanghel vorbea Stăpânul Oştilor cereşti, iar  Samuel înţelesese Cine îl chema.                   

Şi toate întâmpinările amintite, emblematice ele însele, se întâlnesc, sunt recapitulate şi se împlinesc în Întâmpinarea Domnului la Templu de către bătrânul Simeon. Întâmpinare prin excelenţă epifanică, aceasta rămâne model și matrice a tuturor întâmpinărilor pe care creştinii trebuie să le facă lui Dumnezeu în templul trupului lor, în taina rugăciunii înlăcrimate, cu strigăt lăuntric. Fapt esenţial pentru fiinţarea creştină, căci,  după cuvântul Părintelui Arsenie Boca, "a fi creştin înseamnă [tocmai] a avea un moment în care să te întâlneşti în mod real cu Iisus, moment pe care să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să îl desfăşori în lume".

Trebuie adăugat că, de felul în care Îl întâmpini pe Dumnezeu la ceasul rugăciunii, depinde felul în care îţi întâmpini şi fratele apoi. Iar de felul în care îl întâmpini pe omul din faţa ta depinde dacă în el te întâlneşti cu Dumnezeu. Dacă îl primeşti în duh de rugăciune, cu suflet limpezit, vă faceți unul altuia treaptă spre Cer, iar întâlnirea devine epifanică. 

Bătrânul Simeon Îi iese Pruncului Iisus înainte la Templu şi ne învaţă că primul cuvânt, primul gest pot fi determinante. În cele din urmă, "faţa cu care îi ieşi fratelui tău în întâmpinare la porţi, pentru aceasta se va da mai întâi socoteală" (Ioan Alexandru).  Iar Hristos ni S-a făcut frate ca să ne conducă la Tatăl Său și Tatăl nostru (conf. Ioan 20, 17). Să Îl întâmpinăm, așadar, cum se cuvine!

Sfinții Trei Ierarhi

Sfinții Trei Ierarhi au strălucit în veacul al IV-lea creștin și luminează întreaga istorie a Bisericii și a lumii întregi, de atunci și până la sfârșit.

Apropierea  în duh a Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Teologul se vede și în asemănările vieții lor. Astfel, toți au avut părinți binecredincioși, toți au deprins credința din prima lor copilărie temeinic, toți au absolvit cele mai înalte școli filosofice ale vremii lor, au fost de o mare smerenie (au devenit preoți, apoi episcopi, împotriva dorinței lor), au fost mari predicatori, mari învățători în tainele credinței, mari luptători împotriva furtunii de erezii a timpului, mari iubitori de săraci și, în general, ai tuturor oilor cuvântătoare încredințate lor de Bunul Păstor, Dumnezeu.

După sfârșitul vieții lor pământești, creștinii au început a se certa, apătând trei tabere care îi cinsteau pe câte unul dintre Sfinții Trei Ierarhi mai presus de ceilalți doi. Încheierea acestei dipute a fost instituirea sărbătorii de astăzi.

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Pentru aceea, după câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:

"Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.

Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind această cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea. (text preluat de la adresa http://www.doxologia.ro/viata-sfant/sfintii-trei-ierarhi-vasile-cel-mare-grigorie-teologul-ioan-gura-de-aur)

O NOUTATE

Am schimbat numele blogului parohiei noastre. Întrucât parohia cuprinde și Lefaia, nu doar Ercea, am găsit de cuviință să arătăm asta și în numele blogului. De aceea, de azi înainte vom apărea în blogosferă ca Parohia Ortodoxă ERCEA și LEFAIA.
Poate asta ne va îndemna și să fim mai activi. Un nou început. Domnul să îl binecuvinteze!